Rezolutia mea de Anul Nou

De curand, cineva mi-a vorbit de Anul Nou ca simbol al unui nou inceput, care ne da ocazia unei schimbari in bine - sau cel putin a unei promisiuni pe care ne-o facem noua insine si uneori celor apropiati. Desi nu imi sta in fire sa fac astfel de promisiuni la final de an, de data aceasta simt nevoia unei rezolutii cu mine insami; poate pentru ca sfarsitul lui 2011 a coincis cu un moment de criza care mi-a sleit fortele, opunandu-mi dusmani cu chipuri noi: deruta, autoinvinovatire, nesiguranta, frica si un balans epuizant intre ipotezele: sunt competenta / sunt o nulitate. Sunt un invingator sau un loser? De vreme ce eu imi pun intrebarea, tot eu imi voi da raspunsul. Si pentru a-mi da mai multe sanse, imi promit urmatoarele:

Nu voi uita niciodata ceea ce iubesc. 
Chiar cand zgomotul social urla in urechea mea obisnuitele-i minciuni, nu voi uita ceea ce iubesc.
Chiar cand voi alerga intre compromisuri carora nu stiu sa ma opun, nu voi uita ceea ce iubesc.
Chiar cand lipsurile materiale nu-mi vor mai permite nici sa scriu pe acest blog, nu voi uita ceea ce iubesc. 
Chiar cand voi zice ca altii, de foame sau de frica, nu voi uita ceea ce iubesc.
Chiar cand oamenii dragi imi vor parea mult prea departe pentru ca iubirea mea sa-i ajunga, nu voi uita ca-i iubesc.
Chiar cand ma voi simti ispitita sa ma urasc pentru imperfectiunile vietii mele, nu voi uita ca iubesc.

Si poate candva nu vor mai fi nici compromisuri, nici distante prea mari, nici foame, ura sau frica...

Da... Terapia.

Asa deci... Te-ai decis sa mergi la terapie. Asta in sine nu inseamna nimic. Poti sa-ti petreci ani de zile  povestindu-i terapeutului ce-ti trece prin cap fara sa ti se intample nimic. Dar cand incepi sa lucrezi cu adevarat, asteapta-te sa ti se intample lucruri neplacute.

De ce? Cine iti poate face rau in acel cadru linistit?

Doar tu insuti, desigur.

Serios? Dar nu ma duc acolo ca sa-mi fac rau. Terapia nu inseamna vindecare?

Ba da, dar stii ce inseamna asta?

Te iei singur la palme. Un pacient curajos nu ezita sa-si traga una de cate ori are ocazia. Iti smulgi parul, te dai cu capul de pereti, faci box cu propriul stomac. Terapeutul te priveste bland, gata de orice - orice ai vrea sa faci prin fata lui. „Tine-ma bine, sunt gata sa m-arunc in cap, sa-mi fac creierii marmelada, sa ma coafez cu priza, sa-mi intind ridurile cu fierul de calcat, stai pe-aproape cu trusa de prim ajutor ca nu stiu cum ies din asta!” Terapeutul te asigura ca te va sustine. Ai incredere?

Daca ai incredere, inchide ochii si da-i bataie. O sa juri ca nu tu esti ala care sare la gatul tau sau te taie incetisor cu cutitul. O sa faci spume, o sa urli si o sa ameninti. O sa vezi negru de furie si rosu de sange. Si a doua zi cand o sa te duci la munca, nimeni n-o sa observe decat ca esti putin mai palid si ca nu mai zambesti ca inainte. O sa mananci acelasi rahat ca in fiecare zi de lucru si apoi, la terapie, o sa-ti bagi degetele pe gat pana vomezi si ce-ai ingurgitat la trei ani. Si nu te astepta sa mearga usor. Cand vei zacea epuizat si sfartecat, privit cu compasiune de terapeutul tau, vei uri ca esti atat de slab si vrednic de mila. Vei plange, ca nu mai poti altceva.

Vrei sa iesi din asta? Persista. Va veni un moment in care, dupa ce ai incercat sa-ti faci felul cu ingeniozitatea-ti caracteristica, vei realiza ca nu esti singur, ca inca traiesti si ai cazut pe moale. Vei vedea cum cineva te sustine si se straduieste sa-ti vindece ranile cu o pricepere neobisnuita. Si-ti vei spune: “nimeni altcineva nu a facut asta pentru mine”.

Da... terapia. Cum altfel te asteptai sa fie?

Cer mult de la mine

Acum doi ani i-am spus terapeutului meu: ma port cu mine insami cum se poarta un parinte aspru cu copilul lui, cerandu-i performanta, dar incapabil sa se bucure de el. Eram atunci sub stapanirea urmatoarei idei: numai daca fac eforturi deosebite pot fi vazuta, apreciata si iubita. Faceam cu placere eforturi, dar numai cu conditia sa primesc continuu admiratie – altfel “nu aveam energie”.

In timp, am inteles unde era greseala si am inceput sa-mi reorganizez viata, sa o simplific, sa ma relaxez si – lucru greu – sa invat lenea. Mi-am acordat momente de ragaz mai lungi, mai dese, am renuntat sa-mi incarc fiecare minut din timpul liber, am invatat sa ascult muzica de relaxare si sa meditez, am redescoperit natura. Am ajuns pana la punctul in care nu aveam nimic de facut: nici program, nici probleme, nici proiecte, nici obligatii. A fost bine. Am fost linistita. Am fost oare fericita? Nu tocmai.

Sunt o fire activa. A invata relaxarea nu m-a schimbat, doar mi-a dat ragazul sa-mi regandesc scopurile si implicarea. Lucrurile s-au pus din nou in miscare inca mai tumultos ca inainte, iar acum, dupa o luna si ceva in care am dus mai multe activitati in paralel, constat: cer mult de la mine. Ca sa fiu fericita, ca sa ma simt implinita, am nevoie sa ma implic in domenii diverse si sa fiu la inaltime in toate – iar unde nu reusesc, cel putin sa nu abandonez lupta si sa nu pierd speranta. Ca sa fiu fericita, am nevoie sa creez, sa ma exprim, sa invat si sa ofer. Ca sa fiu fericita, am nevoie de progres si de nou, am nevoie de divers si de mult, am nevoie ca zi de zi sa-mi cuceresc increderea in mine si sa-mi rescriu sensul propriei vieti.

De ce nu scriu articole informative

Cand ma gandesc la specificul jurnalului meu public imi vin in minte discutiile pe care le-am purtat cu alti autori despre tematica blogurilor. Multe dintre acestea sunt centrate pe ideea de a oferi informatie (culturala, stiintifica sau de tip stire) , altele sunt o mixtura de articole personale si informative, iar altele – ca al meu – sunt jurnale personale, cuprinzand strict experiente proprii si observatii cu un pronuntat caracter subiectiv. Recunosc ca imi pun si eu cateva probleme: de ce ar interesa pe cineva parerile mele? Cui ma adresez? Are blogul o alta utilitate decat cea personala, de punere in ordine a ideilor? Este oare un egoism sa scriu numai despre mine?

Si in fond, de ce nu scriu niciodata articole informative, istorice, cronici culturale, eseuri stiintifice? Sunt, totusi, un om care citeste.

Raspunsul la ultima intrebare a venit constatand ca un eveniment recent la care am luat parte se vede complet distorsionat din afara. Mi-am dat seama ca exista o apetenta enorma pentru judecati nefondate, ca se atribuie in mod eronat esecuri si rea-vointa in organizarea unui eveniment, ca se recomanda scepticismul in detrimentul actiunii, ca se propune reclamarea “din oficiu” a firmei, fara motive intemeiate, ca asteptarile sunt irationale, ca ocazia de a-si spune parerea este confundata cu prilejul de a se plange si de a acuza, ca se generalizeaza pe nedrept, ca se fabuleaza in mod paranoic.

Eu nu vreau sa fiu unul dintre acesti oameni. Nu ma regasesc in nihilismul si in paranoia societatii romane. Ceea ce public pe blog, public in cunostinta de cauza. Articolele dezvaluie parerea unui om care a trecut personal prin experientele povestite, iar cand fabulez, am grija sa trec in caracterizarea articolului: fictiune. Gasesc necesar sa scriu doar despre ce cunosc, iar ca sa cunosc trebuie sa fiu implicata. Ca sa cunosc, trebuie sa ma deplasez fizic, sa fac demersuri, sa-mi asum riscuri, sa iau decizii, sa practic activitatea despre care scriu. Ca sa scriu putin, trebuie sa cunosc bine; ca sa cunosc bine, trebuie sa ma dedic o vreme acelei activitati.

De aceea scriu despre mine si procesul de autocunoastere prin care trec. De aceea scriu despre terapie; am avut experiente terapeutice diverse in ultimii ani, individuale, de grup, nationale si internationale. De aceea scriu despre arhitectura si cum se prezinta clientela in prezent – zi de zi iau contact cu aceasta realitate. De aceea scriu despre Auschwitz, pentru ca am fost acolo. Este o regula auto-impusa, atat pentru acest blog cat si pentru discutiile din afara lui: prefer sa nu emit pareri despre evenimente pe care nu le cunosc din experienta proprie.

Viata e lunga

Zilele trecute am auzit pentru a nu stiu cata oara formula pe care o cunoastem cu totii: "viata e scurta", urmata, de obicei, de un indemn la a o trai din plin. De data aceasta, nu indemnul mi-a atras atentia, ci prima parte. Afirmatia ca viata e scurta. M-am intrebat - cine sunt acesti oameni care tot afirma ca viata e scurta? M-am intrebat daca i-au vazut vreodata capatul. De unde stiu ei sau de ce cred ca viata e scurta cand ea inca este in curs si nici o amenintare fatala nu atarna deasupra capului lor? Oare nu-si amintesc ce lung le parea viitorul atunci cand, copii fiind, voiau sa ajunga adulti ca sa nu mai doarma la pranz? Oare nu se gandesc ce lung le pare trecutul celor trecuti de 60 de ani, care au la activ calatorii, aventuri, familii, studii complexe si cateva firme infiintate? Oare nu se gandesc ca unii traiesc un secol intreg?

Cat de lung e un an in care astepti sa revezi pe cineva de care ti-e dor? Cat de lunga e o luna de munca pana la concediu? Cat de lunga e o ora de febra? Cat de lung e un minut in care incerci sa incarci un site?

Pentru mine, viata e lunga. Am timp sa ma gandesc si sa ma razgandesc, am timp sa ma indoiesc, sa astept, sa nu fac nimic, sa incep ceva nou, sa am 5 activitati deodata, sa ma familiarizez cu tot ce e in jur, sa las sa moara trecutul si sa renasc de nenumarate ori, sa ma cunosc, sa cresc, sa traversez de la ura la iubire, de la suparare la iertare, sa-mi transform furia in expresie artistica, sa uit, sa-mi amintesc, sa fiu eu, sa fiu altcineva, sa vreau totul, sa nu mai vreau nimic, sa cunosc sute de oameni, sa ma joc, sa muncesc, sa invat sa impletesc joaca cu munca. Viata e mai lunga decat rabdarea. Imi spun: e timp pentru toate, doar sa mai fii acolo, destul de intreaga la trup si suflet ca sa te bucuri de ele. Nu te panica. Viata e lunga.

Where is it written?

M-am nascut romanca, iar tu m-ai invatat sa ma urasc pentru asta. Romania e o tara comunista, comunismul e odios, romanii sunt turnatori. Noi suntem romani. Avem o tara de rahat, in care trebuie sa ne integram.
Cu toate astea exista ceva frumos, exista ceva sublim in care ne putem refugia: Muzica. Da, m-ai invatat sa ascult muzica clasica, ai adus in universul meu discuri negre cu Bach si primele voci de opera, pe caseta; si pe Barbra Streisand cu al sau Yentl, cu aspiratia spre lucruri frumoase si inaccesibile, cu interesul pentru studiu si dragostea pentru tatal ei. Ai adus poezia melancolica a lui Bacovia, ai adus speranta pentru o viata traita intru frumos, pe alte meleaguri – mai bune – intre oameni mai buni. Si apoi?...
Mi-ai aratat muzica si m-ai trimis pe santier. Mi-ai aratat poezia si m-ai trimis sa fac bani. Mi-ai aratat cum sa sfidez sistemul si m-ai trimis apoi sa-i fiu sclava. Mi-ai aratat libertatea unui ratacitor si mi-ai spus sa-mi vand libertatea pentru o casa in rate. M-ai convins ca romanii sunt meschini si evreii sublimi, dar vrei sa ma integrez intre cei dintai. Mereu frumusetea pare sa fie in alta parte; in trecut, in alta tara, alta religie, alt popor, in fantezia mea secreta pe care o prefer realitatii, intr-un viitor pe care nu-l mai ajung... Ani de-a randul m-am chinuit cu intrebari: am ratat-o oare pentru totdeauna? De ce pentru mine frumusetea e inaccesibila? De ce indragesti artistii dar nu ma lasi sa devin unul? De ce imi indici orizonturi pe care imi interzici sa le ating?
Te intrebi de ce sufar cand pe buletinul meu scrie Romania si pe cartea de munca o minciuna cu nume sonor? Gandeste-te cine sunt. Sunt doar ce m-ai invatat sa iubesc, sunt doar ce mi-ai aratat ca iubesti, sunt un spirit liber, un rebel, o vesnica eleva la “uman”, sunt un artist elegiac, sunt Yentl.
Orice nu se potriveste cu aceasta identitate imi face rau.

De-ale arhitectilor

Cunoscutii mei stiu ca sunt nemultumita de meseria de arhitect. In ultimele luni, m-am zbatut mult sa-mi inteleg nemultumirile si sa vad ce-i de facut. Insa de multe ori am vazut doar greselile mele, am cautat cauzele doar in mine si m-am considerat nepotrivita cu meseria cand de fapt ma luptam cu o grindina de frustrari si insulte.

Inclinatie si abilitati pentru meseria mea am. Experienta o dovedeste. Atunci de unde nemultumirea si frustrarile? De unde dezamagirea, exasperarea, plictisul, sentimentul inutilitatii? De unde umilinta apasatoare? Cand contrastul dintre ceea ce sunt ca om si prostitutia din care-mi castig existenta a devenit dureros, mi-am pus foarte serios problema ce se intampla.

Si atunci am realizat un lucru: pentru multi ani, incercand sa-mi gestionez frustrarea, am uitat ca am fost candva si altfel. Mi-am adus aminte de alte vremuri, vremuri de speranta si entuziasm, momente in care saream de pe scaun de bucurie cand reuseam sa creez o imagine frumoasa in 3D, momente de satisfactie profunda pentru un lucru facut bine si predat la timp, multumirea de a vedea un client incantat, ceasuri de provocare intelectuala si vizuala in cautarea unor solutii la un proiect dificil, clipe de concentrare intensa, in care m-am lasat absorbita de lucru si am oferit tot ce puteam, creativitate, ingeniozitate, eficienta. Am oferit mult si m-am entuziasmat mult, pentru ca e in firea mea sa ma implic astfel.

Pace

Din fericire, m-am inselat... M-am inselat crezand ca "ceilalti" au putere asupra mea, ca ma manipuleaza, ca eu ii pot manipula, ca e normal ca orice fleac din exterior sa aiba un ecou puternic in mine, ca parerea altuia poate construi sau distruge identitatea mea, ca sunt o fiinta subreda, ca "intens" inseamna "bine", ca sunt vizata si responsabila de toate reactiile celorlalti, ca numai prin altii pot ajunge la mine insami, ca furia, competitia si demonstratiile au un rost.

M-am inselat amarnic, multi ani de-a randul. Rescriu; am acum in minte nu teoriile care ne vorbesc despre a ne cunoaste pe noi insine, sau despre proiectii si retragerea lor, sau despre alteritate si generalizarile nocive, sau despre neconcordantele gandurilor noastre cu realitatea. Am in minte EXPERIENTA proprie.

Nu sunt decat eu in lumea mea. Fiecare e in lumea sa. Este o lume de lumi. Cand cineva se rasteste la mine, nu eu sunt cea vizata, ci pionul din lumea sa pe care l-a numit cu numele meu. Cand cineva imi face rau, raul nu-mi poate schimba imaginea despre mine. Lumea mea este de neclintit, imposibil de schimbat din exterior, in lumea mea eu decid ce primesc, ce nu primesc, ce fac, ce nu fac, ce e bine, ce nu e bine, ce e al meu si ce nu e al meu. Din lumea mea, nu-i mai vad pe ceilalti ca participanti activi si rauvoitori la sclavia mea, ci ca pe lideri ai propriilor lumi. Se impune respect; si de la mine, si pentru mine. In lumea mea, nu-si au rostul enervarea si demonstratiile - este lumea mea si doar a mea, nu am cui sa-i demonstrez si nici pe cine sa ma infurii. Avem lumi si directii diferite; in cel mai bun caz, alunecam unii pe langa altii fiindu-ne ocazional de folos pentru dezvoltarea noastra, in deplina intelegere pentru activitatea de moment. Iar acesta e lucrul cel mai bland pe care-l vom cunoaste vreodata... Doua lumi care-si dau voie una alteia SA FIE.

Oboseala

Pe mine ma nelinisteste profund cand vad un om epuizat care pare sa nu-si dea seama de propria stare si se incapataneaza sa-si tot fixeze obiective pentru ziua respectiva, pentru anul respectiv si pentru toata viata, continuand in acelasi ritm alert cu o aparenta energie care nu stiu de unde-i vine - si pe care ma indoiesc ca o are. Atunci simt mai viu ca oricand ca barca noastra se inclina primejdios si ca eu voi fi una din primele persoane care vor cadea in apa. Standardul pe care societatea il fixeaza in privinta activitatii noastre diurne ma depaseste cu mult. Ma sperie. Imi creeaza o stare de panica si ganduri legate de propria neputinta, indoieli legate de capacitatea mea de a supravietui in societate.

Obosesc repede. Iar cand obosesc, devin persoana pe care o uram atat de mult in articolele anterioare. O figura trista, incruntata, fara chef de viata, irascibila si incapabila sa se smulga din aceasta stare. Cand obosesc, imi este prea greu sa mai gasesc vreun rost pe lume sau sa-mi adun gandurile fericite. Acesta a fost mereu necazul meu. Oboseala cade ca noaptea, nu o pot impiedica. Ea devine realitatea mea si nici un artificiu nu o poate pacali.

Oare de ce obosesc mai repede decat ceilalti? Oare de ce pentru mine ziua ar trebui sa fie mai scurta, astfel incat orele de somn sa se succeada mai des, la fel ca mesele, la fel, chiar, ca si activitatile celelalte? De ce pentru mine timpul trece altfel? Sau poate ca toti sunt ca mine? Poate ca ritmul meu este ritmul tuturor femeilor? Nu stiu, n-am trait niciodata in pielea altuia. Dar din ce vad, fiecare gaseste texte si pretexte, scopuri si doruri, vise si ambitii cu care sa acopere aceasta oboseala. Uneori ma simt singura cu oboseala mea, intr-o lume de orbi.

Chiar ma urasc.

De fiecare data cand un om ma respinge, ma lasa cu ura de mine insami.
De fiecare data cand cineva pleaca din viata mea, ma lasa cu ura de mine.
De fiecare data cand astept, sunt singura cu ura de mine.
De fiecare data cand fac o activitate neplacuta, simt ura de mine.
De fiecare data cand inlatur o fantezie sau o iluzie, ramane ura de mine.

M-am zbatut mult sa ajung aici. M-am insingurat si m-am desprins rand pe rand de activitatile in dosul carora simteam ca s-a strecurat minciuna. Acum in sfarsit stau fata in fata cu adevarul meu: ma urasc. Nu ma vreau. Nu-mi vreau viata asta. Nu mai suport raspunderea de a ma face fericita sau de a ma realiza. Imi sunt o povara.

Nu mai pot

M-am saturat sa scriu articole cu inteles, cu cap si coada, in cuvinte frumoase pe care le cosmetizez cateva ore, gandindu-ma cum sa fac ceva util din aceste idei complicate. Sunt complicate si bizare, sunt personale, sunt dificile, asa mi s-a spus chiar daca sondajul de alaturi arata altceva. M-am saturat sa tin seama de toti si toate si sa pozez in omul bun care a depasit greutati. Sunt o muiere oarecare, cu probleme afective. Nu am nimic special de zis. Tip si eu pe-aici pe blog iluzionandu-ma ca e interesant si folositor. Well - nu e, hai s-o recunoastem. (Nu ca astept vreun raspuns de la cei 3-4 cititori care trec pe-aici).
M-am saturat sa progresez, sa muncesc bine, sa fiu ordonata, atenta, harnica, activa, sportiva, dichisita, responsabila. M-am saturat sa incerc sa iert pana-mi vine greata. Gata.

Sunt o persoana ranchiunoasa, insuficienta ei insesi, suparacioasa, depresiva, furioasa. Sunt usor de dezamagit. Mi-e greu sa trec peste. Ma simt parasita usor, la un mic semn de dezinteres. Cei mai multi oameni ma dezgusta. Ma obosesc. Eforturile de toate felurile ma obosesc. Viata ma oboseste. Societatea e cretina. Cerintele sunt absurde. Asteptarea e prea lunga. Durerea doare prea tare. N-am leac pentru dor. Nu pot si nu stiu sa ma exprim, nu stiu cui si cum sa-i strig ca sufar fara sa-l indepartez sau intristez. Nu stiu cum sa renunt fara sa-mi para chiar mie mai rau decat celuilalt. Sunt neagra de amaraciune, furie neexprimata si zbatere inutila. Ma simt prinsa intr-o capcana. Nu vad solutie, nu vad iesire. Am obosit sa fiu optimista, nu ma intereseaza cat de soare e afara, viata tot e o mare porcarie. Nu am nici o putere. Zac, ce sa fac? Nu am idei si nu-mi da nimeni idei, desi am cerut. Vin sfaturi sa rezist, sa trec peste. Astea nu sunt sfaturi!! Astea sunt condamnari! Nu mai pot.

De ce ne ducem atât de departe?

Lunile trecute am postat câteva articole despre experienţa din Polonia (Cracovia-Auschwitz). Cei mai mulţi s-au întrebat pe bună dreptate: de ce m-am dus acolo? Am încercat să le descriu cum  a fost experienţa, dar nu şi de ce a fost. Răspunsul nu s-a lăsat uşor dezvăluit nici pentru mine. Un an de zile m-am frământat în jurul întrebării, fără să pot înţelege şi fără măcar să doresc asta.

Nu am nici o legătură cu faptele din vremea Holocaustului. Nici eu, nici strămoşii mei. Nu am legături cu niciuna din părţile implicate în conflict şi niciodată înainte nu intrasem în contact cu cineva care să aibă. Până anul trecut nici nu-mi trecuse prin minte că aş putea să mă duc la Auschwitz şi nici atât ce beneficii ar putea să-mi aducă contactul cu cei afectaţi de istorie, în acel cadru terapeutic.

O singură legătură a existat: o suferinţă personală. Ea venea dintr-o copilărie atât de veche (şi pe care m-am străduit atât de mult să o uit), încât îmi părea dintr-o altă viaţă. Surdă la propria mea suferinţă, uitând-o într-un colţ al minţii mai bine de două decenii, m-am trezit dintr-odată foarte vulnerabilă la ideea de a lua parte la un workshop dedicat pierderii şi morţii, dar care în acelaşi timp propunea un dialog, aducea ocazia de a explora şi exprima suferinţa, oferind susţinerea şi înţelegerea de care aveam nevoie. Nereuşind până atunci să vindec vechea durere – inconştientă – am apelat la acest mijloc neobişnuit, care m-a adus mai aproape de realitatea mea.

Mulţi dintre noi facem astfel de lucruri: când nu putem vedea în noi înşine ceea ce ne macină, suntem capabili să înşiram propria dramă pe câteva continente; să ne plasăm fantasmele în anii războiului şi să ne expunem unor şocuri emoţionale ca să ne depăşim blocajele; să ne identificăm cu victimele măcelărite ca să putem în sfârşit plânge. Şi avem dreptate: a suferi împreună cu alţii pentru drama unui popor întreg e mult mai uşor decât a suferi singur, pentru tine, pentru suferinţa ta unică şi specială de care alţii nu ştiu nimic. A te lansa într-o campanie răsunătoare despre efectele războiului şi alte orori atrage cu siguranţă atenţia asupra ta. A o face la nivel internaţional răzbună faptul de a nu fi fost ascultat în propria ta casă.

Iată de ce mă duc uneori atât de departe. În acest punct, o întrebare amară îmi răsare în minte, adresată celor care, deşi erau lângă mine,  nu mi-au auzit suferinţa: chiar trebuia să mă duc la Auschwitz ca să fiu văzută?... Voi unde eraţi?

Urcuşul

Era un om curajos, închis sub aparenţa unui laş. I se spusese de mai multe ori că e laş; el însuşi se acuzase adesea de laşitate. Nu era laş, doar că nu găsise acel ceva care să merite toate riscurile – era detaşat într-un fel disfuncţional.

Într-o zi a pornit la drum, mânat de panica de a fi întârziat deja prea mult. Avea o ţintă: piscul acela de munte, unde credea că se va găsi pe sine. Ţinta era tulbure, o pierdea adesea din vedere, i se suprapuneau chipuri înşelătoare,... cunoscute, închipuite, toate false. Ţinta, totodată, era şi foarte departe. Nu ştia câţi ani îi vor trebui ca să ajungă acolo. La început se oprea din loc în loc, întrebându-se cât o mai fi. Într-o vreme a părut să-i placă urcuşul şi a înaintat mai voios. Apoi însă a ajuns într-un ţinut înzăpezit, în care l-au tăvălit avalanşele; astea se terminau întotdeauna cu el sfârşind într-o prăpastie şi făcând apoi sforţări supraomeneşti ca să revină la suprafaţă. Dintre ai lui, nu-l mai urma nimeni demult, îl petrecuseră cu urări de bine la plecare, acum însă nu se mai putea baza decât pe alpinişti şi salvamontişti. Iar într-un moment de cumpănă, când nici ei nu erau de găsit, a învăţat să ridice ochii spre cer.

Am voie să iubesc

Am voie să iubesc… Nu am voie să posed.

Am voie să iubesc… Nu am voie să controlez.

Am voie să iubesc… Nu am voie să cer garanţii.

Am voie să iubesc… Nu am voie să condiţionez iubirea mea de reciprocitate.

Am voie să iubesc… Nu am voie să condiţionez iubirea mea de prezenţa celuilalt.

Am voie doar să iubesc… Şi dacă iubesc, ce mă poate împiedica ?... Plecarea?... Distanţa?... Tăcerea?... Vorbele dure dintre noi?... Imposibilitatea unei relaţii?...

Un altfel de spaţiu (2) : Birkenau

Articolul anterior: Un altfel de spaţiu

Ziua în care am luat contact cu Birkenau a fost pe departe cea mai dură zi din cele 6. A fost o zi care mi-a scuturat serios credinţa în înţelegere şi iertare cu care venisem, devenind acel lucru mult temut în lunile anterioare călătoriei.

În prima zi am explorat pe îndelete locul, iar mintea mea a început să lucreze cu ceea ce vedea şi să producă noi şi noi idei... O problemă pe care mi-am pus-o atunci a fost: ce au trăit arhitecţii care au ridicat această incintă monstruoasă, cu funcţiunile ei nemaiauzite, ca desprinse dintr-un coşmar?... Cum s-au aplecat asupra planşelor în care începea să se contureze crematoriul? Au dezbătut, s-au gândit şi răzgândit cum să-l facă mai eficient? Ce le trecea prin minte când calculau numărul de barăci şi numărul de nenorociţi care pot fi înghesuiti pe un pat din acela de scânduri? Oare dezbăteau ca despre un alt proiect oarecare, ca o echipa de arhitecţi pasionaţi de meseria lor, socializând între timp, râzând şi desenând curat şi cu atenţie detaliile?... La sfârşitul zilei, la plecare, nu am putut să produc decât aceste gânduri care îmi duceau mintea într-un loc mai familiar decât cel în care mă aflam – şi anume în atelierele arhitecţilor. Un plus de viaţă şi revoltă, care încerca să atenueze şocul...